Domul Iepurelui Alb (ePub)

Domul Iepurelui Alb este povestea unei femei care descopera ce înseamna dragostea materna dupa ce un pui de iepure pe care îl numește Alb intra în viața ei. În Alb îl descopera nu doar pe puiul ei dar și jumatatea ei de suflet. Dupa ce îl pierde pe Alb al ei, scrie, în domul pe care îl construise pentru amândoi, povestea agoniei pe care o traiește, agonie care se sfârșește doar atunci când ajunge sa simta cu toata ființa ei ca nimic nu-i va putea desparți vreodata.

Fragment

Domul de sticla stralucea în noapte. Lumina din interiorul lui se rasfrângea pe zecile de fețe triunghiulare, și luminat așa, domul parea un diamant uriaș cu inima incandescenta.

Cu atâta admirație îl privise înainte… Cu o privire care uneori ardea. Dar frumusețea lui geometrica și luminoasa, care îi daduse pâna atunci speranța, în noaptea aceea o ranea. Cupola lui, alta data protectoare, era neputincioasa în fața unei realitați care nu ierta.

În dom, în mijlocul podelei de pamânt prafos, trona un disc de lemn cu o culoare stinsa, pe care își plecau capșoarele câteva floricele violete, într-un paharel roșu, translucid. Marginile lui lasau sa se întrevada o groapa mica și neregulata. Deasupra ei se înalța o scara de metal sub care lumina aprinsa în dom împraștia cu greu întunericul.

Acolo, undeva, se ghemuise. Și încerca sa se ascunda în patura în care era înfașurata, de frigul nopții de septembrie târziu și de durerea care o haituia. Privea cu ochii rataciți discul de lemn din fața ei și ar fi vrut sa creada ca era doar un vis urât, din care în curând se va trezi. Și ascultând de un impuls nascut pe drumul care o ranea la fiecare pas, se chinuia sa scrie, cu degetele tot mai reci, povestea suferinței ei. Era singurul lucru care i-o mai ușura.

De zile întregi mintea îi descria tot ce simțea, cu o insistența de nesuportat. O încerca sentimentul straniu ca trebuia sa o asculte și sa adune toate cuvintele acelea undeva, unde sa nu se piarda. Și-n alte dați o îmboldise sa scrie despre lucrurile pe care le traia. Uneori, despre lucruri minunate. Dar atunci își dorea doar sa se bucure de ele netulburat. Alteori, atunci cand o ranea prea mult ceva. Dar atunci ranile erau atât de proaspete, durerea lor atât de vie, ca nu voia sa le mai rascoleasca așa.

Dar pentru întâia oara-n viața ei nu reușea s-o mai ignore. Simțea ca trebuia sa o asculte pâna la capat si apoi sa scrie tot ce îi spunea. Simțea ca era datoria și pedeapsa ei. Și se agața de speranța firava ca poate într-o zi asta o va salva.

Nici nu ar fi putut sa faca altfel. Nu mai avea unde sa fuga, unde sa se ascunda de durerea ei. Doar în trecut se mai putea refugia din când în când. Dar doar pentru o foarte scurta vreme. Trecutul ei era deja rescris în jurul lui și multe dintre amintiri dureau îngrozitor. Iar viitorul fara el nu avea sens. Și mai era insuportabilul atunci prezent…

Nu gasea nici o scuza, nici un pretext și nici un argument. Nu mai avea vreo importanța nici macar durerea care îi apasa plamânii de abia putea sa mai respire, nici oboseala zdrobitoare care aproape o paraliza. Doar când scria simțea ca ar putea gasi puterea sa mai traiasca înc-o zi în lumea în care puiul ei nu mai era.